DAVID DORIAN: O CARTE CA O SĂRBĂTOARE TRISTĂ

112

Adevăratul debut editorial al poetei Andreea Gal se petrece odată cu apariția volumului „Badskin”, Editura NosaNostra, 2019, o carte consistentă de poezie,  apărută în condiții grafice excepționale; o carte-obiect de artă, un model despre felul cum trebuie să arate o carte de poezie: ca o sărbătoare. Grafică discretă, elegantă, care nu sufocă poezia, ci o pune în valoare. O carte a unei poete pe deplin mature, de o mare forță, oarecum singulară în peisajul generației mai tinere de poeți apăruți după anul 2000.Un volum bine structurat, în patru părți ce urmăresc milimetric ansamblul halucinant al unui universzămislit din stări sufletești analizate cu atenție, disecate în mecanismul lorpsihotic, psihedelic, psihanalitic…Badskin= piele rea, coajă stricată, într-o traducere după dicționar. Iar cele patru părți: come / as/ you/ are = vino așa cum ești. Totul se leagă, de la cap la coadă, cu minuție de ceasornicărie.

Cartea se deschide cu un motto:„Dacă n-aș fi descoperit/ violetul/ m-aș fi putut pierde/ în negru”, motto ceexplică demersulsău, pornind de la coperta sobră; o nuanță de violet închis,pierdut spre negru, de negru salvat de violet… un violet care adeseori violentează.Sunt stări sufletești radiografiate atent: pătrundere, disecare, expunere, etalare: „Și-mi repet într-una – fără să mă mișc – Sunt calmă, relaxată și liniștită. (…)/ Nu încetez să sper și speranța mea/ e întinsă gri/ peste tot orașul – plasa mea de siguranță/ pentru realitate.” (Somn de marți). Se observă construcția poemului după anumite modele; neliniști, anxietăți urmărite ostentativ: „Din fiecare unghie/ crește un cățel de lapte/ cu dinții mici ascuțiți/ și tandri/ îmi mușcă pielea/ până la carne,/ din durere cresc/păsări cu tot cu cerul lor/ luminat violent.” Stări lăuntrice obsesive, frământări exprimate cu prospețime: „Nimic al meu/ trupul, mintea/ cercuri pe o stradă pustie/ gînduri pentru nimeni-nimic/ zâmbesc cu sfori/ prinse de colțurile gurii/ animalul nu doarme,/ animalul sapă în creierul meu,/ în gura mea mâzgălită;/ aș putea plânge/ ca să am ceva al meu.” Ființa poetei e contorsionată în mici drame sufletești, în care artificiul, înstrăinareamarchează realitatea; mărăcinii au năpădit lumea, străzile sunt nemarcate, cerul e o gaură în cutia toracică, aripile păsărilor topesc grădini suspendate, hainele vechi sunt mătase pe ochi. Notații lapidare, înșiruire de imagini disparate fragmentează construcția într-un puzzle psihotic: „voce spartă/ ninge cu fulgi invizibili/ mâna întinsă/ trupul întins/ din asfalt aburi grei/ cu ochii acoperiți – muzică surdă/ felinar mîna/ o zi lungă/ între pământ și noapte.”

Plictiseala picură din streșini, prin vene e un gol de lumină, gara e transpirată; un univers ferecat, o tristețe a lucrurilor mărunte:„respir un cer cu statui/ și garduri de sârmă ghimpată/ orele atârnă/ în sens invers/ zâmbetele albe nu mai sunt la ferestre/ zgomot stins haine vechi/ ciucuri albaștri/ pe capul fiecărui copil.”Imagini ale grotescului care alienează: „adorm/ cineva se joacă/în fiecare noapte/ cu morții din mine/ jucării colorate/ drăgălășenii fără nume/ împrăștiate în jurul meu – mormânt.” Un crescendo dramatic al lucrurilor ce agresează și rănesc puritatea copilăriei; cu chipul hidos al morții: „morții sunt cuminți și frumoși/ copii desculți acoperiți/ cu pânză de sac;/ cu ochii lipiți,/ mototolesc/ râza.” (Somn de marți)Starea e a unui manechin, lucrurile sunt false, drapate în atâtea aparențe înșelătoare: „la un moment dat/ am închis ochii/ (blank desigur)/ aparent zbor/ aparentă viață./ mă alungesc ca o ață subțire/ ținându-mă de mine însămi.”

Într-un alt poem, ceva mai sprințar, mai luminos în tot acest negru deviind spre violet, apar delicate imaginile ploii peste un fruct. În fruct, însă, același vierme care distruge: „ploaia asta/ nu-mi dă voie/ să mănânc mărul/ până la vierme,/ până la os./ picăturile mă izbesc tandru/ semnițe de măr/ haine împrăștiate și lumină mototolită/ vocea lovește cu picioarele în piept/ – picioare lungi/ domnișoară infinită -/ nu mai e timp pentru mere/ pentru…”Realitatea lumii are mai multe înfățișări, închise unele în altele, ca-ntr-o păpușă rusească. Starea extremă e a unui „animal care știe ce e tortura.” Poeta încearcă o definire a Divinității; una dintre nesfîrșitele reprezentări fără chip ale lui Dumnezeu: „Dumnezeu are picioare/ de copil/ aleargă în timpanele tale/ nu se supără că-l alungi,/ dar nu vine imediat/ când îl chemi.”

Tinerețea, ca o dimineață nouă, nu mai există; a transgresat în după-amiază: „nu mai e dimineață/ s-a dus/ (…) o zi cu după-amiază și seară/ (…) un zâmbet roșu pe buze/ altcineva, mereu altcineva/ cu aceleași palme,/ fără dimineață nouă, curată.” Poeta are capacitatea de a construi povești stranii, mici fantezii marțiene: „în fiecare seară/ muzicile sună asurzitor, animale fără stăpân se simt iubite/ clovnii, saltimbancii și elefanții/ tropăie mecanic/ pe străzile ei înguste (Planeta Marte); un portret al bunicii, într-un dialog imaginar: nu veni îmi spune,/ vin eu la tine/ așteaptă-mă cu lumina aprinsă/ să nu te orbească părul meu.(Adăpost)Imaginarul conviețuiește cu lumea măruntă, cu absurdul din micul cotidian. O vânzătoare vinde viața ca pe o vișină, singurătate altei femei „aliniază mașinile pe trotuar”, iar „în mîinile ei toate lucrurile sunt lame tăietoare.”

Omul ajunge la timpul renunțării; să trăiască neputința în fața ireversibilului: „vine o zi  când/ ușile toate/ se închid cu lacăte mari/ îmbrăcate în rochii de fetiță/ umbrele ei – rând pe rând.” Zâmbetul se clatină, trebuie prins „cu ace de siguranță. Timpul înseamnă mișcare, curgerea valurilor, creșterea ierbii, zborul fluturilor, cum în acest poem de mare finețe: „nu poți concura/ cu florile;/ lasă-te prins ca fluturii/ fluturi negri în martie/ și-o piatră/ aruncată-n râu/ valuri mici, prietenoase/ urcă până la tâmple,/ te răcoresc definitiv./ Crește iarba/ și cam atât./ Ai terminat./ Mă doare viața aia mică/ desenată de mâna unui copil,/ viața aia agățată/ de zâmbet – / instrument de tortură/ subtil și tandru.”Iar versurile în care e surprinsă condiția poetului sunt enunțuri solemne: „Nu poți fi liniștit/ atunci când trăiești/ pentru ceilalți, când simți/ pentru ceilalți/ – poți zâmbi însă -.”

Erotismul e și el violent; orașul iubitului e un oraș alb, tăiat de o cale ferată, în care oamenii se freacă unii de alții. Albul iernii e albul spitalului de nebuni: „Eu te aștept în celălalt capăt/ al orașului/ pe care îl văd doar copiii și bătrânii./ Ne întâlnimsfâșiați și goi,/ numai în zilele de sărbătoare – doar atunci albul știe/ să tacă.” (Iluminare). Un erotism scuturat de iluzii, văzut în lumină crudă: „Întâlnirile noastre/ sunt scurte/ ca niște lovituri de ciocan,/ dar uneori sunt și dulci./ Eu nu mai cred în promisiuni,/ aștept a șaptea zi/ când va înflori/ umărul tău.”Poeta se mai confesează: „trupul meu nu suportă/ greutatea indiferenței.” Parcurile sunt locuri de așteptare, soarele răsare târziu, după-amiaza, drumul către iubit e presărat cu firimituri. Apar imagini delicate, sentimentale, de care poeta nu se ferește, ca de posibile clișee: „În locul meu/ va crește o livadă de cireși/ în floare./ Și apoi va bate vântul, tu mă vei căuta, iar eu voi fi.”E disponibilitatea iubitei ce nu cade în capcana romanțării tragice. În alte locuri se oficiază ceremonialuri ale iubirii: „Patul era de sărbătoare,/ din turtă dulce, pască și vin./ Trupul tău devenise/ magnolie înflorită,/ al meu – cuib pentru porumbeii/ cu ciocul de sticlă.” (Întrupare. A șaptea zi). Imaginile unui suprarealism negru vin parcă să alunge departe de sentimentalisme relația dintre bărbat și femeie: „tu nu mai locuiești/ în capul tău/ deschizi gura/ și din gură/ îți iese un alt cap.”

În același registru suprarealist se consumă și ultima, cea de-a patra parte a volumului. Un alt ceremonial, cel al neputinței. Imaginile prind tușe groase: „Copiii stau în cerc,/ se uită cum se rostogolesc stelele,/ se uită la burta mea/ din care ies buruieni/ și o frânghie lungă/ plină cu haine spălate./ Noaptea miroase a lamă veche.” E obsesia copilăriei, a ființelor fragile intrând într-o joacă tragică: „măizbesc cu pumnii și picioarele lor mici/ au în mâini cuie; / îmi dezbrac pielea, o pun de-o parte/ și o privesc de la distanță-/ cândva am fost a mea./ Doar vara copiii pleacă/ în urma lor – miros de carne fragedă;/ trag perdelele, mă întind jos,/ îmi ling rănile/ în fiecare zi/ până toamna.”Aceleași sau alte viziuni psihotice, îngroașă tabloul:  insomnii, decapitări, sfâșieri. Poeta știe, sau măcar intuiește, că universul acesta dus la extremă e unul riscant; iese din el cu dezinvoltură, zâmbindu-ne grațios: „Cuiul ăsta mi-e drag/ ca omul care-mi ține capul/ să nu se rostogolească./ Ăsta e farmecul meu,/ nu oricine are un cui/ pe care să-l poarte/ așa de frumos.”

Imaginile curg, șocante, în nuanțe extreme de alb și negru; paleta e din culori violente: copii triști,„legați încă de venele mamei,/ îi împletesc părul spart”, bărbații se nasc „gata ciobiți/ o viață întreagă, apoi,/ bem cafeaua/ din cana ciobită.”O urmă de senzualitate luminează apocalipsa: „Mă epilez, las aerul să se bucure/ de o zi în care poate aluneca mai ușor/ pe trupul meu.” Sau pata de verdecare reliefează virtuțile picturale ale poeziei Andreei Gal: „rochia mea de mireasă/ trebuia să fie violet/ și a fost un petec de verde/ care ne-a ținut zâmbitori/ toată noaptea.”

Un volum dens, o apariție plină de forță și culoare, cu reușite care o impun pe Andreea Gal în lumea populată de poetese autentice. O carte ca o sărbătoare sângeroasă și tristă.

 

David Dorian