Imagine document din 1940. Vezi cum era aranjat centrul Năsăudului în ziua intrării horthyștilor în oraș și mărturia unui român ce a trăit momentul

1118

În fundal, orologiile “turnurilor gemene” din Năsăud arată oră 17.45. În prim-plan, pe o poartă înstruțată cu crengi de molid tronează în maghiară urarea “Isten Hozzot !”, adică “Bun venit!”, iar pancartă este încadrată de trei steaguri ungurești, unul cu zvastică hitleristă, și unul românesc. Pe margine, niște trecători, iar mai în spate, un autovehicul și un autocamion militar. În piață mare a Năsăudului se mai observă o fântână publică, dar și un podium festiv amenajat special pentru a da onorul.

Este imaginea imortalizată în buricul târgului năsăudean în toamnă lui ’40, cu câteva ore înainte că trupele horthyste să mărșăluiască acasă la “academicieni”, după odiosul Dictat de la Viena, încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Inedită fotografie aparține unei colecții publice ungurești, ce acoperă întreg secolul XX.

Pentru a pune poză în contextul potrivit, l-am căutat acasă, pe stradă George Coșbuc, pe unul dintre decanii de vârstă ai urbei, Emil Chitu (a lui Tondoli, așa cum îl știe tot nosodeanul), martor al acelui moment. L-am găsit pe venerabilul bunic, în vârstă de 90 de ani, crăpând lemne! Auzind despre ce doream să-mi depene, nea Emil s-a arătat bucuros că are cu cine schimbă o vorba despre vremurile de altădată.

Apăi, dragă Raducule, dară că-mi amintesc de ziua ceea. Era pe la mijlocul lui septembrie, aveam 12 ani, și stăteam cu tata în târnațul casei și priveam cum mărșăluiesc honvezii spre centrul orașului. Știu că bătrânul meu, Dumnezeu să-l ierte, mi-a zis: Ni la cozile astea de topoare cât de făloși îs că ne-o luat Ardealul, bată-i Tătucă Ceresc! Așa erau, plini de ei, bozgorii. Coloană militară venea de la Târgu Mureș și se îndreptă spre Bistrița, pentru a defila și acolo, la fel cum o defilat prin toate satele de pe Valea Someșului până la Năsăud“, ne-a spus bunicul cu ciudă-n glas.

Despre stăpânirea maghiară, Emil Chitu are amintiri contradictorii: “Pe toți ne-au obligat să învățam maghiară, iar pe noi, copiii, ne-au luat la pregătirea militară, Levente, așa-i zicea. Ne instruiau pe Poderei și, pentru a ne încâini, ne puneau să ne dăm palme între noi, leventii. Esin minte că partenerul meu era Nicolae Echim, a lui Gușatu. Că pretini ce eram, ne-am mângâiat mai mult față, însă cengherul, dacă a văzut cum stă treabă, ne-a luat la o serie de scatoalce de și acum visez stelele verzi de atunci. Asta pe de-o parte, pentru că, pe altă, ungurii se grijeau că tata casă să aibă ce mânca în vremurile alea grele de război. Ne dădeau cu rația de la cooperativă farina, oloi și țucăr”.

Emil Chitu ne-a împărtășit și amintirea zilei când orașul s-a eliberat de sub horthyști, în 1944: “Era vară, cald, iar noile oficialități române au adus fanfară de la Bistrița, să se bucure nosodenii. Sărbătoarea s-a ținut în Loagar, însă, din păcate, s-o gătat cu bătaie… politică. Țăraniștii au ajuns la contre cu liberalii, iar de aici a ieșit scandal în tata regulă. Doi vecini de-ai mei,    Traian Maftei, a Gorcii, și măcelarul Rognean au fost în tabere diferite și au ajuns să fie plini de vânătăi și cu hainele rupte. Că să nu mai punem la socoteală că bandă muzicală din Bistrița s-a ales cu instrumentele rupte și sparte. Uaii, ce tămbălau o fost…“.