Pr. Ioan Aurel Rus: Conspect duminical, Duminica IV-a după Paști-a slăbănogului

477

 

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi, ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă! Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.”

Cea dintâi minune săvârşită de Iisus a fost prefacerea apei în vin, la nunta din satul Cana.

De data aceasta, fiind sărbătoare Mântuitorul a plecat din nou spre Iudeea, „suindu-se la Ierusalim” şi acolo a făcut o vizită la ceea ce era un mare rezervor de apă, pe lângă care era amenajată şi un fel de baie publică naturală. Era o „scăldătoare”, numită VITEZDA, descrisă ca având cinci pridvoare, fapt confirmat de descoperirea ei, nu de mult, de către arheologi. Era însă vestită, pentru că era o tradiţie în Israel că, din când în când, un înger al lui Dumnezeu se pogora în apa aceea şi o tulbura, adică se făceau acolo nişte valuri şi cel care intra cel dintâi, după ce se pogora îngerul, se vindeca de orice boală era cuprins.

Cele cinci pridvoare în care aşteptau bolnavii ne pot da indi­caţia că era ca un fel de staţiune balneară, amenajată anume. „În acestea zăceau mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau tulburarea apei” (Ioan 5, 3). Printre cei mulţi care aştep­tau tulburarea apei, era şi un slăbănog bolnav de 38 de ani şi care cine ştie câţi din aceşti 38 de ani şi-i va fi petrecut acolo,încercând să ajungă şi el odată cel dintâi în apă, ca să se vindece de slăbănogirea sa. Nu va fi avut rude apropiate, puter­nice, întreprinzătoare, care să poată să-l arunce pe el cel dintâi în apă şi omul zăcea acolo, trecând din speranţă în speranţă, de la o tulburare la alta a apei.

Şi a venit Mântuitorul.Se va fi dus în mijlocul suferinţelor omeneşti, poate chiar anume pentru acest neputincios mereu rămas în urma celorlalţi, dar mereu păstrându-şi speranţa. Văzându-l, i s-a adresat numai lui. Sfântul Evanghelist, Ioan întrebuinţează însă în Evanghelia sa un cuvânt cheie, care ar explica oarecum motivul vizitei lui Iisus. El spune: „Cunoscând că zace de multă vreme, i s-a adresat zicându-i: Vrei să te faci sănătos?”. Ei, cum să nu fi vrut, bietul om, să se facă sănătos? Sigur că voia. De ce stătea acolo? Poate că întrebarea i s-a părut chiar nelalocul ei.

I-a răspuns totuşi: „Da, Doamne, dar nu am om care să mă arunce şi pe mine în scăldătoare în momentul când se tulbură apa şi de aceea până să merg eu, altul se pogoară înaintea mea” (Ioan 5, 7). De fapt se petrecea acolo o nedreptate. Se vindecau tocmai cei mai puţin bolnavi, cei mai în putere, care reuşeau s-o ia înaintea celor mai slabi. Va fi avut Mântuitorul şi acest lucru în vedere.

Cu o economie de cuvinte caracteristică tuturor evangheliştilor, fără nici o altă introducere şi fără să-şi motiveze intervenţia, Iisus i s-a adresat: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Şi omul s-a ridicat şi s-a făcut dintr-o dată sănătos.

Putem să ne imaginăm ce se va fi întâmplat în momentul acela. Omul va fi strigat de bucurie, va fi anunţat pe toată lumea că, uite, s-a făcut sănătos, dintr-o dată, prin simpla spusă a acestui necunos­cut. Mulţi vor fi asaltat pe Iisus să-i vindece şi pe dânşii. Omul vin­decat, ca să scape de îmbulzeală, a plecat repede şi bucuros. Şi tot aşa a făcut şi Iisus.

Se întâmpla însă că minunea se săvârşise într-o zi de sâmbătă, când evreii nu au voie să facă absolut nimic. Omul se va fi lăudat pretutindeni, strigându-şi bucuria. El nu ştia că fariseii şi cărturarii căutau să-I găsească lui Iisus vinovăţie în legătură cu tot ceea ce făcea. Ca să-l timoreze şi să-l câştige martor împotriva celui care îl vindecase, l-au acuzat, mai întâi chiar pe el: „E sâmbătă, nu se cădea să-ţi iei patul”. Aceasta însemna săvârşirea unei lucrări. El a răspuns simplu: „Cel ce M-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi mergi”. Cu alte cuvinte: „Dacă m-a putut face sănătos, înseamnă că avea putere să dezlege şi sâmbăta”.

Când l-au întrebat însă cine era omul acela, fostul slăbănog nu le-a putut spune, pen­tru că vindecătorul dispăruse. Nu mult mai târziu, când omul mergea pe picioarele lui, s-a dus la templu să înalţe o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu. Acolo L-a întâlnit din nou pe Iisus. Nici de data aceasta conversaţia dintre ei n-a fost prea lungă. Mântuitorul i-a zis doar atât: „Te-ai făcut sănătos, nu-i aşa? Ei vezi, de-acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ţie ceva mai rău”. Şi cu aceasta totul s-a terminat.

Aceasta a fost cea de-a treia minune săvârşită de Mântuitorul. Şi iată că Biserica a rânduit ca amintirea acestei vindecări să fie sărbătorită în mod special şi i-a rânduit o duminică din an, a IV-a după înviere, tradiţia numind-o „Duminica Slăbănogului”. Precum vedem, istorisirea în sine este foarte scurtă. Nici nu ştiu ce-am mai putea scoate dintr-însa, decât poate să ne ducem la câteva semnifi­caţii ale unor cuvinte sau ale unor amănunte.

Cel dintâi lucru pe care l-aş remarca ar fi aceste cuvinte spuse de slăbănog: „Doamne, nu am om care să mă ia şi să mă arunce şi pe mine în apă”. Sintagma aceasta a rămas de atunci în vorbirea curentă: „nu am om”! Oare câţi mai ştiu de unde vine? Cei care citesc Scriptura sau vin la biserică ştiu, dar sunt mulţi care o între­buinţează crezând că e o zicală populară..

Erau unii bogaţi, care-şi aduceau cu ei slujitori, îşi aduceau membri ai familiei care căutau să se strecoare în faţă, ca să ajungă cei dintâi. Pentru că tulburarea apei nu se întâmpla la zile cunos­cute. Nimeni nu ştia când va fi. Trebuie să fi fost deci o adevărată luptă de zi şi de noapte între bolnavi şi între însoţitorii bolnavilor, fiecare dorind să ajungă cel dintâi în scăldătoare. Era o competiţie a egoismelor. Fiecare se gândea numai la el.

Fiecare se gândea să ajungă el întâi, nu vecinul.Săracul nostru slăbănog, care nu avea om, sigur că nu putea să ajungă vreodată înaintea altora în apă. Era om singur.

Singurătatea este una din marele nenorociri ale oamenilor. Singurătatea celor fără familie, singurătatea celor rămaşi singuri, singurătatea bătrânilor, singurătatea celor ce supravieţuiesc generaţiei lor şi care nu mai au prieteni, singurătatea părinţilor abandonaţi de copii, sau care vin să-i vadă foarte, foarte rar. Poate că le dau ce le trebuie. Dar de câte ori nu auzim din partea celor care au tot ce le trebuie: „Sunt prea singur! Mă omoară singurătatea”!

Există, desigur şi o singurătate căutată, care le face bine unora, dar aceasta e întotdeauna temporară şi căutată din nevoia de concentrare, de meditaţie. Unul ca acesta trebuie să fie în stare, cum zice Tibul (Elegii), „să-şi ţină singur loc de mulţime”.

Singurătatea dezumanizează. De aceea noi românii n-am ajuns niciodată, în spiritualitate, la forme extremiste de „zăvorâţi”, de „stâlpnici”, de „trapişti” riguroşi, închişi în chilii. Iar când unii s-au retras temporar, erau dintre cei cu o lungă experienţă de rugăciune, care însemna totuşi o comuniune cu Dumnezeu, care le era unora ca acestora foarte aproape şi le ţinea tovărăşie. Până şi Dumnezeu, chiar de la Facerea lumii, a zis că „nu este bine să fie omul sin­gur” (Fac. 2, 18). Şi Iisus a spus odată: „Judecata mea este ade­vărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl cel ce M-a tri­mis” (Ioan 8, 16).

Şi apoi mai e şi singurătatea celor plecaţi departe, departe de ai lor, în ţări străine, în locuri străine!

Slăbănogul din Evanghelia de azi suferea şi el de singurătate. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să fie singuri. Nici Dumnezeu nu e singur. Şi Dumnezeu e în Treime. Când a făcut pe om a zis: „Să facem…” (Facere 1, 26). S-au sfătuit persoanele Sfântei Treimi, au stat de vorbă între Ele.

Reversul singurătăţii, reversul acestei boli, este împreună vieţuirea, împărtăşirea durerilor şi a bucuriilr semenilor. Societatea omenească nu s-ar fi putut dezvolta fără cooperare, adică fără împreună lucrarea oamenilor. Civilizaţia, cultura, nu s-ar fi putut realiza, dacă oamenii n-ar fi lucrat şi n-ar fi gândit unii pen­tru alţii. Viaţa noastră socială cea de toate zilele, cum s-ar dezvolta ea, dacă n-am lucra unii pentru alţii? Dacă n-ar fi acum cineva la uzina electrică, n-am avea lumină şi n-am putea fi aici în lumină, să ne rugăm lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi lucrat un pictor aceste icoane pe pereţi sau pe iconostas, biserica n-ar fi frumoasă acum. Dacă semeni de-ai noştri n-ar fi lucrat într-o fabrică de ţesătorie, n-am avea haine. Dacă tâmplarii n-ar fi lucrat uşi şi fereşte, brutarii, pâine, ciobanii, brânza, dacă pe toate aceste ar trebui să le facem noi înşine, pentru noi, cât de greu ne-ar fi! Nici nu s-ar putea. Viaţa socială presupune comuniune, presupune colaborare, cooperarea oamenilor între ei. Acesta este reversul singurătăţii.

Aşadar cheia e aici: avem nevoie de un om, dar ca să-l avem, trebuie să fim noi om pentru altul. Teologia mai nouă îl şi numeşte pe Iisus Hristos, cât a fost om pe pământ, „Om pentru altul”, aşa cum e şi Dumnezeu pentru altul, pentru noi toţi, Căruia îi spunem „Bun şi iubitor de oameni”.

Trebuie însă să mai reţinem încă un lucru din istoria acestui slăbănog. Trebuie să reţinem speranţa lui. E foarte interesant. Deşi de atâţia ani nu reuşea să ajungă primul în apă, totuşi nu-şi pier­duse speranţa. Venea mereu acolo. Spera că într-o zi se va întâmpla ceva. Avea el o credinţă într-o minune, o credinţă puternică. Şi iată că într-o zi Cineva a venit. Şi a venit anume pentru el. Şi vă rog să remarcaţi: nici nu l-a aruncat în scăldătoare. N-a mai fost nevoie. N-a mai aşteptat nici îngerul. I-a zis doar: „Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Pentru că cel care a venit era Dumnezeu. Dumnezeu care poate rezolva şi altfel lucrurile, decât pe căile pe care credem noi că se pot rezolva.

Slăbănogul credea în posibili­tatea vindecării, dacă cineva l-ar fi aruncat în apă. Spunea că nu are om. A avut Dumnezeu, fiindcă a avut credinţă şi fiindcă a avut sper­anţă şi avându-le pe acestea, nu i-a mai trebuit om, care să-l arunce în scăldătoare.

Aşadar, să tragem din Evanghelia de azi o învăţătură în plus: Chiar atunci când, în cazuri extreme, ajungem de nu avem om, să ştim că avem Dumnezeu. E foarte important să ştim că avem Dumnezeu şi că, prin urmare, niciodată nu suntem singuri.

Dar mai sunt încă multe posibilităţi de explorare a unui aseme­nea text şi a celor petrecute cu acest slăbănog. De pildă, cum vi se pare? Care din noi dacă ar fi făcut cu slăbănogul ce a făcut Iisus, am fi avut tăria sufletească ca imediat după minunea săvârşită, să dispărem ca şi cum n-am fi făcut nimic? Nu cumva am fi dorit să fim lăudaţi, să ni se zică: „Mulţumesc! Vai ce om mare eşti!” Şi oare n-am fi fost tentaţi să spunem peste tot ce am făcut pentru el, iar ceilalţi să ne aplaude? Ei bine, Mântuitorul dă aici un exemplu extraordinar de modestie. L-a vindecat, i-a zis: „scoală-te” şi a ple­cat de îndată. Ar trebui să învăţăm din aceasta să facem binele întotdeauna cu modestie, aşa cum l-a făcut Iisus şi cum vor face şi ucenicii Săi.

Şi mai avem şi altceva de învăţat. De pildă, când Iisus l-a întâl­nit după aceea pe slăbănog în templu, i-a zis: „Te-ai făcut sănătos, nu-i aşa? Acum caută să nu mai păcătuieşti”. Nu trebuie neapărat să înţelegem că slăbănogul era bolnav de 38 de ani din cauza unor păcate, deşi e posibilă şi această interpretare. Poate că Iisus a vrut să-l înveţe cum să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu, pentru minunea pe care a făcut-o cu el. Să nu mai păcătuiască. Aceasta e şi pentru noi o învăţătură.

Şi încă ceva mai învăţăm, din această întâmplare. Mântuitorul a făcut vindecarea aceasta în zi de sâmbătă. Pentru noi creştinii duminica a preluat rolul sâmbetei, fiind ziua învierii Domnului. Mântuitorul a spus de mai multe ori: „Nu sâmbăta e pentru om, ci omul pentru sâmbătă” (Mc. 2, .27). Omului trebuia să-i dai întâ­ietate, nu sărbătorii. Căci dacă în zi de sâmbătă îţi cade un animal într-o groapă, oare îl laşi acolo? Nu-l laşi, ci îl scoţi. Şi nu-i dai de mâncare sâmbăta? (Luca 13, 15). Nu e oare mai valoros un om decât un animal, ca să-i faci bine într-o zi de sărbătoare?

Concluzia e scurtă şi aş vrea s-o reduc la esenţialul ei. Nici în zi de sărbătoare nu e oprit să faci binele. Binele poţi să-l faci oricând. Nimeni, nici o lege dumnezeiască, nici o regulă omenească nu te opreşte de la a face binele, oricând cineva are trebuinţă de ajutorul tău.

Evanghelistul remarcă faptul că Iisus cunoştea că slăbănogul suferea de multă vreme. L-a ales pentru că în iconomia mântuirii, în iconomia rânduielilor lui Dumnezeu, acest bolnav trebuia să aştepte să vină Mântuitorul ca să-l vindece. Vindecarea lui să fie o învăţătură pentru noi toţi. Nu e, în fapt, o întâmplare petrecută atunci, pentru atunci. E o întâmplare petrecută atunci pentru acum, pentru toţi cei care sunt gata să spună că „nu au om”, că sunt singuri.

Chiar cei care avem nefericirea sin­gurătăţii, să ştim că nu suntem niciodată singuri, că asupra noastră e Dumnezeu, că suntem cu Dumnezeu care poate veni în ajutorul nostru şi vine sigur atunci când aşteptăm o soluţie din partea Lui, cu speranţă, cu credinţă şi cu dragoste. Zice profetul Isaia: „Încă grăind tu, îţi voi spune: Iată sunt aici” (58, 9).